Adrian Paunescu - Elegia ultimei iubiri

Aceste nopti de insomnie,
aceste pauze-n destin,
ti le dedic, pe toate, tie,
cu toata moartea ce-o contin.

Cand se va face socoteala,
scazand tot timpul nedormit,
vei sti sa-ti intelegi greseala
si cat de tanar am murit.

Parca te simt la mii de leghe
pe-o nava care ar lua,
in toata starea mea de veghe,
oceanu-ntoarcerii, cu ea.

Tu esti acum numai ideea,
fara miros, fara pacat,
feminitatea, nu femeia,
plecarea te-a abstractizat.

Iar daca as cadea departe,
cu tot acest prapad al meu,
eu m-as ruga si peste moarte,
de grija ta, lui Dumnezeu.

Nici nu prea stiu cum ti-este bine,
sa fie zgomot sau desert,
sa-mi amintesc sau nu de tine,
sa ma mai ierti, sa te mai iert?

Nu pot sa vad un film de-a randul,
nu pot privi femei pe strazi,
ca tot la tine-mi este gandul,
parca esti una dintre prazi.

In insomnia mea de noapte,
in ratacirea mea de zi,
ti-aud si mers, ti-aud si soapte,
de parca ne-am si intalni.

O, tu esti boala mintii mele
si sufar suferinta ta,
nu poate viata sa ma spele
de tot ce se va intampla.

Si-n tot ce-n fata mea revine,
in toate crimele din drum,
mereu e vorba despre tine,
dar sa te apar nu am cum.

Prostituate sau regine,
ce trec prin actualitati,
imi amintesc egal de tine,
in umilinta sau rasfat.

Nu stiu ce cale vei alege,
la manastire sau bordel,
dar voi intra in alta lege
ca sa te pot iubi la fel.

Diversi vorbesc pe-aici intruna
despre femei, in mod vulgar,
ma simt vizat intotdeauna,
mi-acopar fata si dispar.

Eu nu ma pot juca de-a tine,
nici chiar cu amintirea mea,
dar sa-mi vorbeasca fitecine
de ce mai faci, n-as suporta.

Ma rog de Dumnezeu cel Mare,
in ochii caruia sa uit,
sa-mi dea un drog de vindecare,
sa pot sa dorm, ca sa te uit.

Nimic din tot ce-ar fi sa fie,
in zari de minus sau de plus,
nu mi se poate spune mie,
atat cat te-am pastrat de sus.

Pentru imaginea curata
la care am visat in doi,
ninsoarea chiar e-un fel de pata,
iar floarea de cires noroi.

Ca pe o rodnica greseala
te port in fiecare gand,
spre insomnia mea finala
pe care ti-o dedic plangand.

Si-mi pare o complicitate
si-mi pare vina si pacat,
obisnuitul fapt ca poate
in alte lumi ai respirat.

Ma doare fiecare veste,
ma doare ziua fara vesti,
nimic posibil nu mai este,
dar tu, iubito, unde esti?

Si, ca sa scap macar de plansu-mi,
ca sa ma pot elibera,
va trebui sa cred eu insumi
intr-o minciuna de a mea.

Voi spune ca ai fost o fata
dintr-un roman mai nou al meu,
cu personaje de-altadata,
cu El si Ea si Dumnezeu.

Si dandu-ti libertatea tie,
am sa afirm cu mult curaj,
ca, de atata insomnie,
te-am omorat ca personaj.