Ceea ce s-a intamplat
e prea trist si prea absurd,
mult prea trist,
ca sa poata fi povestit.
Singura solutie de a face
sa supravietuiasca
iubirea noastra condamnata,
dupa ce se va stinge,
iubirea noastra incomparabila,
privita prea grabit de mine
si pedepsita fara preaviz de tine,
singura solutie de a ne aminti noi insine
nebunia care ne-a legat in acesti
ultimi ani ai mileniului doi,
cand se faceau
si se desfaceau toate inventarele,
in acesti ani in care n-au rezistat
nici zapezile vesnice,
iar noi am rezistat,
pana intr-o zi aberanta,
una din acele zile
care nici macar nu fac parte din calendar,
ci din ospiciu,
singura solutie de a ne vindeca noi de noi,
cu certificat in buna regula,
e aceasta poezie,
langa toate celelalte poezii
pe care ti le-am dedicat si in care
sa te recunosti si sa te regenerezi,
atunci cand viata te va lovi cu adevarat,
asa cum nu te-am lovit eu,
asa cum te-am aparat eu,
ca sa devii tu suspicioasa pentru atata bine.
Singura solutie e aceasta adeverinta a mea
ca ai existat, ca te-am iubit, ca meritai totul,
inclusiv finalul pe care l-ai ratat,
singura solutie e aceasta lacrima
menita sa uneasca doua perechi de ochi,
care nu se vor mai vedea niciodata.
Pentru cei care imi mai urmaresc blogul din cand in cand, sa stiti ca voi face o mica pauza si nu voi mai posta nimic.
Nu stiu pentru cat timp, dar cert e ca voi reveni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu